Sărutul lui Iuda nu a îmbucurat pe nimeni. Cu siguranţă nici pe Iuda. A fost pur şi simplu un gest de identificare, pentru a-i ajuta pe cei ce-au venit să-l prindă pe Iisus pentru a-L omorî. Un gest superficial, care în ciuda unei aparente prietenii trăda de fapt lepădarea, trădarea, fapul că vânzătorul iubea mai mult banii decât pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Indiferent de tensiunea care era sau nu era în sufletul trădătorului, pentru că trăind alături de El nu se putea să nu fi dobândit mai mult sau mai puţin respect şi consideraţie faţă de Iisus, indiferent de cât de mult a regretat tranzacţia făcută, faptele lui au eclipsat orice posibile sentimente nobile. O bună atenţionare! Că nu ceea ce credem noi despre noi, concepţiile pe care le avem, idealurile, principiile, dorinţa de a ajuta umanitatea, înclinaţiile spre acţiuni caritabile sau orice altceva, nu acestea sunt definitorii. Ci este ceea ce e trecut prin gaura îngustă a clepsidrei timpului, prin ceea ce numim momentul prezent, sunt faptele noastre. Identificarea la care ne cheama Iisus este o identificare în principii şi credinţe - ajunge doar să ne amintim de Multele Fericirilor, dar este şi o identificare în modul manifestat de viaţă al Mântuitorului. O identificare în sentimente, în atitudini, în scopuri, dar şi în modul în care reacţionăm în anumite situaţii provocatoare. Cei mai mulţi dintre noi ne speriem când auzim de identificarea cu El în moarte, şi în sinea noastră sperăm sa nu avem parte de moarte de martir. Sperăm astfel să fim "norocoşi". Deşi o astfel de chemare este evident, una înaltă. Dar dacă citim şi ne gândim..."să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi..." ajungem mai devreme sau mai târziu să realizăm că suntem chemaţi - şi de ce nu, constrânşi la o succesiune de morţi în care dintr-o luptă crâncenă în care este implicată însăşi natura noastră umană să facem loc biruinţei naturii Lui. La sfârşitul vremurilor, copiii Lui se vor identifica cu El într-un mod extraordinar. Dar chiar şi acum, în călătoria creştinilor, trăsăturile Fiului lui Dumnezeu apar ca nişte fructe în coacere, vizibile şi admirabile în vieţile ucenicilor Lui. Paradoxul acestei identificări reiese, aşa cum explica şi C.S. Lewis, din faptul că în urma ei, credincioşii din poporului Său, nu devin o masă de supra-oameni identici, asemenea unor produse în serie, fără personalitate proprie, ci fiecare dintre noi abia atunci ne dobândim adevărata identitate, consistentă, măreaţă, veşnică. Deocamdată abia intuim frânturi din gloria eternă, dar numele scris pe tăbliţa albă va fi aflat doar după ce ultima moarte din succesiune ne va schimba orizontul...
